Mi se pare cel mai tare text citit de mine vreodata.. :d
Enjoy!
"
Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întâmplă să iasă bine;
câtă vreme, cele încinse așa din întâmplare, pe negândite, aproape
totdeuna izbutesc frumos...
De ce oare? - De ce, de nece - nu trebuie să ne batem mereu capul să
filozofăm, să tot căutăm cauza la orșice... Destul să constatăm cum se
petrec lucrurile, și din constatarea asta să tragem învățătura că: nici
la petreceri de mult puse la cale să nu mergem cu prea mari închipuiri
de veselie, și nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se ivește
prilej de petrecere; să mergem cu voie bună, daca n-avem altă treabă
mai serioasă de făcut - zic mai serioasă, fiindcă, în viața
noastră scurtă și trudită, nici petrecerea nu e ceva atât de neserios
cum spun câțiva înțelepți, unii ursuji și alții fățarnici.
Așa cel puțin gândesc eu, și de aceea am petrecut așa de frumos alaltăieri noaptea.
Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe Calea
Victoriei, pe la șapte seara, privind la forfoteala aceea de calești,
birji, automobile - ce mulțime! ce eleganță! ce belșug!... cum rar se
vede chiar în orașele cele mai prospere - și mă gândeam: cine or fi
aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit
traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă? ce moftangii!
Pe când gândeam așa, iacătă, dau piept în piept cu amicul meu Costică
Parigoridi - care, contrariu felului său cunoscut de toți, are acum
aerul unui om prea puțin vesel.
– Monșer - îmi zice - nevastă-mea s-a dus la țară cu copiii, la
neamurile ei, tocmai în Muscel... Eu n-am vrut să merg... mai întâi,
mi-a fost lene să mă scol așa de dimineață; și pe urmă, drept să-ți
spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; eu sunt orășean; mie-mi place
orașul... dar... nu duminicile și sărbătorile... N-am văzut ceva mai
urât pe lume decât un oraș mare în zilele de repaus dominical! Toate
prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn... Ce somn!... Peste
tot închis!... Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ți cumperi un
ștreang... Lipsa asta de activitate, de viață, de mișcare comercială mă
apasă pe umeri, mă trage și pe mine la somn; și nu pot dormi măcar -
parcă sunt în stare de insomnie... și când mai văd și toată mitocănimea
asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-și roatele cu
cauciuc în neștire, îmi vin fel de fel de idei... primejdioase... De un
ceas umblu să dau de un prietin... parcă toți au intrat în pământ!
– Iată, m-ai găsit pe mine, îi zic eu.
– Bine că te-am găsit, nene Iancule! Afurisit să fie repausul dominical!
– Dragă Costică, recunosc, în adevăr, că un oraș mare în repaus
dominical nu este așa de frumos ca în plină activitate; și mie-mi face
aceeași penibilă impresie ca și ție... Decât, ia să ne gândim și la
oamenii care muncesc, o saptămână întreagă, de dimineață până seara
târziu... Nu le trebuie și lor o zi de odihnă?
– Da, răspunde amicul meu; dar în loc să se odihnească, își fac
bășici pe tălpi umblând toată ziua gura-cască, și seara cad morți de
oboseală.
– Bine; dar s-au recreat... au petrecut...
– Da! s-au îmbătat!
– Dar ce să facă?... să citească psalmii proorocului David?... Și pe
urmă, dă-mi voie să-ți spun că-mi pare rău să te aud pe tine, spirit
modern, suflet așa de uman, vorbind astfel despre lumea muncitoare... și
asta numai de necazul urâtului... Să presupunem că se-mbată și
poporul... Ei! și?... parcă...
– Înțeleg ce vrei să zici!
- ... Ei! apoi?
– Nu știu, monșer; dar sunt plictisit ca un cățel pe care stăpânul
l-a uitat încuiat în casă... Îmi vine să urlu de urât... Ai treabă?
– De loc.
– Unde mănânci astă-seară?
– Indiferent.
– Vrei să mâncăm împreună?
– Mai ales.
– Unde, zici?
– Unde poftești.
Pornim amândoi la vale. Pe drum, Costică, privind la obloanele
prăvăliilor, bombănește mereu... În dreptul lui Capșa, întâlnim pe alt
prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziție; la răspântia
bulevardului, încă doi; îi înhățăm; în dreptul legațiunii rusești, încă
unul; e prizonier... Curios lucru! toți foarte plictisiți de repausul
dominical; și cu cât banda sporește, cu atât dispare plictiseala! Toți
șase - oameni de condiție frumoasă în societate - ajungem, aproape bine
dispuși, la Iordache, în Covaci.
Sus, pe terasă...
– Domnilor - zice Costică - trebuie să știți că, grație întâmplării
fericite că v-am întâlnit, mi-au fugit din minte niște idei foarte
negre... Dacă, adineaori, nu-ntâlneam pe nenea Iancu, mergeam, cum eram
de plictisit, drept la gară, să mă arunc subt roatele primului tren
la-ndemână. Vă mulțumesc... Sunteți salvatorii vieții părintelui
copiilor soției mele, care era să citească mâine, la Câmpulung, în Universul,
încă o nouă tragică sinucidere la stația B.M.!... Ei bine, faptul
acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai
puțin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împărați
Constantin și Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să
primiți, a face eu cinste astă-seară.
Îl sărutăm cu toții și, care mai de care, îi urăm:
– La mulți ani, Costică! cu noroc, sănătate și veselie!... Și cinstit socru, dragă Costică!
Pe urmă, din parte-mi, îi cer scuze că am uitat să-l felicit,
fiindcă, necâzând sub prescripțiile legii repausului dominical, nu țin
niciodată socoteala sfinților.
Costică se-ntoarce-n loc și deodată, vesel ca totdeuna, strigă:
– Băiete! aperitive, lista și răcitori în lege! să vie!
Știu c-am petrecut!...
Ce chef!... și, dacă trebuie să fim drepți, Costică a plătit de două
ori petrecerea improvizată - și cu bani și cu spirit - ce vervă!... Din
când în când, constatând că lăsam "să se răcească" paharele noastre
pline, ne strigă, ridicind pe al său:
– Jos repausul dominical!... Să lucrăm!... lucrați, domnilor!
Iar noi, împărtășind părerile lui, lucram cu stăruință... Ce activitate!
Cinci ore fără-ntrerupere, pe nerăsuflate...
Cam pe la deșteptatul rânduricilor - țal!... Aperitive, 18; baterii,
8; șampanii, 12, și 22 pachete de regale... și 5 rânduri de
marghilomane.
Foarte - cum m-aș putea exprima în termeni mai aleși, adică mai
potriviți? - foarte... gata, coborâm frumos, însă pe tăcute - nu o
tăcere lugubră, totuși solemnă... Ne reculegem.
Ajungem jos, unde moțăie câțiva birjari, pândindu-și prada matinală;
ne oprim puțin, să aspirăm până-n adânc praful sănătos ridicat spre
firmament de târnul municipal.
Costică, după o sforțare eroică, întreabă:
– Un'e me'gem?
Noi medităm un moment... Eu ridic din umeri... Ceilalți, ca și mine.
– Bi'jar!
Și, câte doi, câte doi, binișor, ne-am așezat frumușel în trei birji.
Eu cu Costică pornim în frunte... Zic, eu acuma, lui Costică:
-Un'e me'gem?
Costică ridică din umeri, și pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeași monedă.
Din Covaci, apucăm la dreapta-n sus pân Șelari; din Șelari, apucăm la
dreapta pân Lipscani; din Lipscani, la stânga - și Costică mă sărută și
zice:
– Eș' du'ce, 'ne Iancule!
– Sân' tu'tă, Co'tică!
– Tu'tă du'ce, 'ne Iancule!
Și râzi... Și, dând să mă pupe încă o dată, nu știu cum face, că-mi
ridică pălăria, care-mi zboară afară din trăsură, înapoi spre Iordache.
– Bi'jar!... pă'ria lu'nea Iancu!
Oprim... Birjarul mi-aduce pălăria. Costică mi-o pune pe cap... mai
îndesat... ca să nu-mi mai zboare... Și râzi... Și ne pupăm du'ce...
Dar unde ne aflăm? Pe bulevardul Colței, aproape de Piața Victoriei.
– Une'e me'gem, mă, 'mboule?... știi? întreabă Costică pe birjar.
– La Lăptărie, conașule; cum să nu știu?
– E 'mb'avo! i răspunde Costică; și pe urmă cătră mine: auzi ce ide' f'umoasă a'avut 'mbou!
Dar celelalte două birji nu se văd în urma noastră.
– Ne-a t'ădat, ca niște lași, ne' Iancule!
Aerul de la Șosea ne face mult bine. Ajungem la Lăptărie. Plin!
Acolo, cei patru amici, care au sosit, prin Calea Victoriei, înaintea
noastră, ne așteaptă; ei nu puteau crede că i-am trădat ca niște lași.
Câte un pahar de șampanie, la botul calului! - etc.!! etc.!!!
Se face ziuă... Rândurelele au și plecat la vânătoare... Reintrăm în Capitală, în căutarea unui jvarț cu cognac fin... Am găsit...
Ciudat efect face cafeaua tare!... Ni s-a dezlegat limba... Ieșim... E
lumină mare... O aglomerație... Un accident?... Să anunțăm Salvarea!...
Ne apropiem...
Un cetățean șade jos pe marginea trotoarului și nu vrea să se scoale, cu toate insistențele sergentului.
– Ce e? întreb pe sergent.
– E repausul duminical, domnule: nu mai poate umbla; trebuie să-l ridic de-aici, să nu-l calce vreo trăsură... Haide, sus!
Și dă să-l ridice; cetățeanul se lasă greu din balamale, scapă din
brațele omului ordinii și se așează iar la loc. Îl privesc de aproape...
Îl cunosc... Este un excelent culegător tipograf, om în vârstă și
foarte cumsecade. Zic:
– Scoală, monșer, nu face pentru d-ta să te dai în spectacol... ești om serios, tată de familie...
– Ba, pe tat'to! răspunde el.
– Îmi pare rău - adaog eu - că n-ai înțeles bine morala mea...
– Ba am înțeles; dar vorba mea e: unde găsim noi acuma ciorbă de burtă?
– D-tale ți-ar trebui acuma un jvarț cu cognac fin... nu știi ce bine ți-ar face!
– Moft!... am băut jvarț la Comșa... ciorbă de burtă! n-auzi?
Dar Costică, foarte-ncântat de vorbele acestea, zice:
– N'ne Iancule, schembea, ca'va s'zică?... știi că are o idee frumoasă! hai la o schembea!
L-am suit pe cetățean în birje și am pornit la piață. Pe drum cetățeanul dormea strașnic în brațele lui Costică.
– Uite la el, în ce hal! zice Costică... Uite, domnule, efectele nenorocite ale repausului dominical!
– Dragă Costică - zic eu - orcum, lumea noastră are nevoie și de
asta, de repaus dominical, după atâta trudă... Și mai la urmă, toți,
toți suntem niște... stricați.
Și cu toții ne-am dus prin urmare să ne dregem lângă hală.
Adevărul e că schembeaua dreasă bine, cu puțin ardei roșu, este, la ocazie, superioară cafelei cu cognac fin - drege... lucru mare!
După schembea, pe la șapte de dimineață, în toiul halei, luăm seama că amicul nostru, culegătorul, a dispărut dintre noi.
– Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laș!
Dar n-apucă să isprăvească vorba; și iată iar amicul meu, spălat și dichisit, cât s-a putut mai bine... A fost la bărbier.
– Ei! acuma, unde mergem? îl întreabă Costică.
– Eu - răspunde omul nostru - mă duc la atelier... După repausul
dominical, începem la șapte... Sunt șef de echipă, nu pot să fac blau.
S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviință, ne-a mulțumit frumos de cinstea ce i-am făcut și a plecat la treaba lui.
Noi - am dejunat - mai devreme - la Lăptărie - până seara."
